În
virtutea legei pentru reforma agrară promulgată la 13 martie 1920 în Regatul
România, locuitorii din comuna Vancicăuții Mari erau proprietari de pământ.
Băștinașii dețineau pământurile arabile prin Titluri definitive de proprietate.
La 22 mai
1947 autoritățile
comuniste au înființat
în mod forțat gospodăria agricolă colectivă „сolhoz”
- „Calea Leninistă”.
Din amintirile consătenilor:
„Au venit și au luat pentru întărirea „colhozului” pământul, vaca, calul,
căruța, plugul, grapa, semănătoarea, oi, găini, iepuri”... ...Peste două zile au venit „Tovarăș
Rusu dați jolobul” (iesle mare, să hrănească calul).
Treptat
s-au construit: fermă pentru vite cornute mari și porci, diferite depozite,
baraje peste râulețul local, astfel formând iazuri, s-a procurat tehnica
necesară, aveau de lucru 600-1000 oameni. În perioada sovietică gospodăria era
„milionară” (în ruble sovetice, ce într-un timp se raportau astfel, 60 copeici
pentru 1 dolar SUA). De aceea s-a construit infrastructura socială: casa de
cultură pentru 650 locuri, bibliotecă, punctul medical, gradinița pentru copii,
clădirea administrativă, a început construirea școlii pentru 800 de elevi,
populația a ajuns la 3.100 oameni.
În
diferite perioade de timp gospodăria agricolă colectivă „Calea Leninistă” a
fost cârmuită de:
1. Ion Dilion
fiul lui Ștefan (22 mai 1947 – 12 ianuarie 1949);
2. Gavriil
Voronțov fiul lui Andrean (13 ianuarie 1949 – martie 1960. Conform mărturiilor
celor bătrâni, el împreună cu complicii săi a ars în pădure Arhiva Bisericii);
3. Ion Iacobciuc
fiul lui Nicandru;
4. Alexei Chelea
fiul lui Vasile;
5. Vasile Bănaru
fiul lui Roman;
6. Petru
Pendus fiul lui Ion;
7. Vladimir
Chiril fiul
lui Alexei;
8. Ludmila
Badiornaia fiica lui Alexei;
9. Eugen
Bilic fiul lui Vladimir;
10. Victor
Dilion fiul lui Vladimir;
11. Valerie
Coroban fiul lui Ion;
12. Sergiu
Gaisan fiul lui Grigore (2011)
(Lista compusă de Olga
Cojemiachina fiica lui Constantin)
Mulți președinți al
colhozului erau venetici. Cum spunea Dumnezeu să-l ierte Victor Dilion
„Vancicăuți este ca un aerodrom, ce primește numai avioane străine”.
Dar totul ce se face pe
nedreptate, nu poate dura veșnic. În anul 1947, ogoarele au fost confiscate „pe
vecie” în folosul gospodăriei agricole colective „Calea Leninistă”. Cu veșnicia
ceva nu s-a primit și în 1995 a fost publicat Decretul președintelui Ucrainei de atunci, despre
împroprietărirea cetățenilor cu pământ.
Certificat de proprietate asupra parcelei de
teren (aproximativ 2 hectare) au primit cei care la acel moment munceau în
gospodăria colectivă, sau pensionarii care au
activat în acestă gospodărie. Au
primit și unii locuitori a regiunii Herson (au lucrat vara), dar nu toți de la
care s-a confiscat pământul în 1947.
În urma unor șmecherii, de la fiecare proprietar al
certificatului s-au luat în medie câte 50 de ari, pentru crearea imașurilor,
circa 300 ha. Pământul rămas (mai puțin de 2 ha) era împărțit în două parcele: „pământ
fertil” și „pământ nefertil”, pe diferite câmpuri. Suprafața parcelelor
depindea de calitatea solului. Vecinii la ambele parcele erau diferiți, să nu
se poată înțelege de a face schimb cu parcele.
În decursul anilor 2000, Certificatele au fost
înlocuite cu Acte de stat, care asigură
dreptul la lotul de pământ.
Deoarece
în întregul raion a încetat să se practice colectarea laptelui din gospodăriile
individuale, iar Fabrica de produse lactate din Noua Suliță a dat faliment,
sătenii treptat s-au dezobișnuit să mai întrețină vaci. Treptat locuitorii
satului vindeau vitele și plecau peste hotare, în
căutarea unui loc de muncă decent. Ca să nu se piardă imașurile, ele au
fost date în arendă fermierilor din sat (astfel au devenit sursă de completare a bugetului
local).
Pământul arabil, „proprietate
comunală” (deși a fost al oamenilor) situat în afara localității, printr-o „lege” a hoților a devenit „pământ
de stat”, iar acum niște șefi de la „Cadastrul funciar de stat” hotărăsc cui să împartă pământul nostru strămoșesc...
Mai multe pe:
Din cartea „Cinstire plugarului”
Comentarii
Trimiteți un comentariu