Istoria scurtă a localității Vancicăuţi (Vancicăuții Mari)

„Un popor, care nu-și cunoaște istoria este ca un copil, care nu-și cunoaște părinții”.

Nicolae Iorga

Vancicăuții Mari (în ucraineană Ванчиківці, transliterat Vanciâkivți, în rusă Ванчиковцы, transliterat Vancikovțî) este un sat reședință de comună în raionul Noua Suliță din regiunea Cernăuți (Ucraina). Are 2,710 locuitori, preponderent români (moldoveni). Satul este situat la o altitudine de 161 metri, în partea de sud a raionului Noua Suliță, pe malul stâng al râului Prut, în apropiere de frontiera cu România, se margineşte cu satele Tărăsăuţi, Cerlena, Costiceni iar peste Prut cu Baranca. Pe lângă sat curge râuleţul Cerlena, prin sat trece şoseaua Cernăuţi – Odesa, după sat trece calea ferată. De această comună depinde administrativ cătunul Vancineț (Făgădău).

Satul Vancicăuţi îl mai numim Vancicăuții Mari, ca să nu-l încurcăm cu satul Vancicăuții Mici alipit satului Costiceni, raionul Noua Suliță, regiunea Cernăuți (Ucraina) și satul Vancicăuţi din comuna Cepeleuți, raionul Edineț (Republica Moldova).

Vancicăuții Mari a făcut parte încă de la înființare din Ținutul Hotinului, a regiunii istorice Basarabia, a Principatului Moldovei. După povestirile persoanelor adulte satul Vancicăuţi se afla între actualul cătun Vancineţ (Făgădău) şi satul Vancicăuţi sub denumirea Donduşeni şi a apărut după o versiune în 1389, după alta, oficială – în 1435.

Probabil în Donduşeni erau mulţi locuitori despre ce ne mărturisesc rămăşiţele cimitirului. Până nu demult s-a păstrat altarul de piatră cu cruce – rămăşiţele bisericii, ce ne mai mărturiseşte despre numărul mare de populaţie

Satul Donduşeni aparţinea feodalului, care avea mai multe moşii, iar sediul principal se afla în Buşeni (Republica Moldova). Un timp îndelungat satul s-a aflat sub jugul turcesc.

Deoarece boierul în Basarabia a avut mai mult teren, dar el nu a avut suficientă forţă de muncă, a strămutat o parte a țăranilor în Basarabia. Ţăranii strămutați au întemeiat un sat nou sub aceiaşi denumire – Donduşeni (în prezent în Republica Moldova).

După ceva timp un boier cu numele Vanciu a cumpărat satul, și-a construit conacul său lângă râul Prut în centrul Vancicăuţiului modern pe locul Casei de cultură (rămășițe de curte, clădiri și iaz au fost găsite în mijlocul secolului XX). Treptat, sătenii au început să construiască casele lor lângă conac.Au apărut cimitirul şi biserica, rămășițele cărora au ajuns până în zilele noastre. Mai târziu pentru a evita confuzia dintre două sate Donduşeni satul nostru a început să se numească Vancicăuţi.

Satul Vancicăuţi cum se menționa mai sus a aparţinut boierului. S-au păstrat înregistrări ale procesului judiciar din 1761, între boieroaica care deţinea satul (Vancicăuţi) şi alt boier care deţinea conac pe malul drept al râului Prut.

Există și altă legendă potrivit cărea Vanciu n-a fost un boier, ci un ţăran care a condus răscoala țăranilor împotriva cotropitorilor turci, iar locuitorii erau răzeși.

În 1800 au apărut primele înregistrări mitrice la biserică.

Prin Tratatul de pace de la București, semnat pe 16/28 mai 1812, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la încheierea războiului ruso-turc din 1806 – 1812, Rusia a ocupat teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru, pe care l-a alăturat Ținutului Hotin Basarabiei și Bugeacului luate de la turci, denumind ansamblul Basarabia (în 1813) și transformându-l într-o gubernie împărțită în zece ținuturi (Hotin, Soroca, Bălți, Orhei, Lăpușna, Tighina, Cahul, Bolgrad, Chilia și Cetatea Albă, capitala guberniei fiind stabilită la Chișinău[1]).

Conform recensământului din 1774 satul Vancicăuți era o localitate constituită din 72 gospodării de călărași. Călărași - corp militar de slujitori ai domniei, în principal însărcinați cu paza drumurilor, a hotarelor. Călărașii ca și poștașii erau dregători domnești, din Moldova și Muntenia în Evul Mediu scutiți de impozite. [4]

La începutul secolului al XIX-lea, conform recensământului efectuat de către autoritățile țariste în anul 1817, satul Vancicăuții Mari făcea parte din Ocolul Prutului de sus a Ținutului Hotin, satul era constituit din 100 de gospodării, printre ei: 1 preot, 1 dascăl, 5 țigani şi nici un profesor. [2].

Mulți locuitori ai satului Vancicăuţi au sosit din alte locuri. Astfel numele Prisacari, Morari, Paduraru, Buliga, Cucu, Dilion, Gligor sunt de origine română, Ogranovici – sârbă. Oamenii au venit aici în căutare de o viaţă mai bună, căutau libertate de la unii și nimereau în dependență de alții. Unii încercau să scape de recrutare, deoarece recruţi de aici prima dată au fost luați în 1877.

În 1884 în acelaşi timp cu noua biserică Sfântul Dumitru din Solun, a fost construită și școala. Școala de zemstvă din trei despărțituri (trei clase). Învățământul nu era obligatoriu, învățau numai băieții, care au atins vârsta de zece ani. Primul profesor Kobâlinii a fost de naționalitate rus. Copiii învățau a citi, a scrie, a număra. Lecțiile se predau în limba rusă.

În 1897-1902 a fost construită calea ferată, la începutul secolului XX prin sat a fost construită autostrada.

După Unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918, satul Vancicăuții Mari a făcut parte din componența României, în Plasa Lipcani a județului Hotin. Pe atunci, majoritatea populației era formată din români.

În 1921 se deschide şcoala primară de patru ani, condusă de directorul Dumitru Gheorghe fiul lui Nicolae. Soţia sa, Elena fiica lui Timofte – rusoaică, de asemenea a fost profesoară. Elevilor din clasa întâia le preda Gheorghe Dumitru în limba română. Se studiau: citirea, scrisul, matematica, desenul, muzica.

Deoarece în şcoală erau doar două camere, copiii învățau într-o cameră, iar profesorul trăia cu familia sa în alta. Această şcoală a existat până în 1923.

În 1927 este construită o şcoală nouă. Din 1929 profesor devine Ignatovici Alexei. În același an pe baza şcolii primare a fost deschisă Şcoala agrară, care lucra în timpul iernii. Această şcoală pregătea specialişti pentru agricultură: agronomi, medici veterinari, grădinari, economişti, zootehnici şi se subordona județului Hotin. Învăța un grup de băieţi în vârstă de 17-19 ani. Veniau pentru a preda lecţii specialişti din Hotin. Se studiau următoarele obiecte: religia, limba română, matematica, geografia, istoria, chimia organică, fizica ș.a. Această Școală agricolă a existat până în 1935.

După Moțoc, director de şcoală a fost Negruțac.

Din 1933 până în 1939, director de şcoală a fost Cucu Iacob fiul lui Teodor. În acest timp a fost deschisă clasa cincea externă. În clasă studiau 20 elevi. În afară de citire, muzică, desen băieții învățau prelucrarea lemnului, iar fetele a țese. Instruirea nu era obligatorie. Învățau numai cei care au aveau posibilitatea.

Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov (23.08.1939) și ultimatumului sovietic de la 26 iunie 1940, Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost anexate de către URSS la 28 iunie 1940. După ce Basarabia a fost ocupată de sovietici, Stalin a dezmembrat-o în trei părți. Astfel, la 2 august 1940, a fost înființată RSS Moldovenească, iar părțile de sud (județele Cetatea Albă și Ismail) și de nord (județul Hotin) ale Basarabiei, precum și nordul Bucovinei și Ținutul Herța au fost alipite RSS Ucrainene. La 7 august 1940, a fost creată regiunea Cernăuți, prin alipirea părții de nord a Bucovinei cu Ținutul Herța și cu cea mai mare parte a județului Hotin din Basarabia [3].

La 1 septembrie 1940 a început să lucreze școala de șapte ani, de zi și serală. Într-o scurtă perioadă a fost creată celula locală de comsomoliști. Au început represiunile.

În zorile zilei 22 iunie 1941, a început perioada sovieto-germană a celui de-al Doilea război mondial. Tragică a fost soarta tinerilor din Vancicăuți, o parte au fost luați de sovietici în «armata de lucru», deoarece în ei nu aveau încredere, fiindcă au făcut serviciul militar în Armata Română, unii dintre ei a murit pe drum. Alți tineri au fost mobilizați în Armata Română și au ajuns la „cotul Donului”. În perioada 1941-1944, toate teritoriile anexate anterior de URSS au reintrat în componența României.

În primăvara anului 1944, ca urmare a operațiunii militare Iași – Chișinău în sat s-au întors sovieticii. Trebuie remarcat, că satul Vancicăuți nu a avut daune materiale majore, în schimb au fost mobilizați mulți tineri în Armata Roșie, ei au fost duși pe frontul din Polonia, 130 din care nu s-au întors la domiciliu.

În 1946-1947 Bucovina de Nord şi Basarabia au suferit de foamete. La 22 mai 1947, a fost organizată gospodăria agricolă colectivă (colhoz) – „Calea leninistă”. Primul președinte a fost Vladimir Dilion.

În anul şcolar 1946-1947, directorul şcolii a fost Babii Alexei fiul lui Simiom. După el Gulipac Ivan fiul lui Vasile. În 1948-1950 director a fost Plohoi Alexei fiul lui Sava specialist de matematică. Până în 1952, şcoala era condusă de Babiuc Valentin fiul lui Fiodor, apoi de Gonciarov Pavel fiul lui Feodor.

La 13 ianuarie 1949 președinte a gospodăriei agricole colective a devenit Voronțov Gavriil fiul lui Andrean, care a lucrat până în martie 1960. Conform mărturiilor celor bătrâni, el împreună cu complicii săi a ars în pădure „Arhiva Bisericii”.

Numai după moartea lui Stalin în 1953 unii deportaţi, au revenit acasă.

Școala de șapte ani a existat până în 1951. În perioada 1951 - 1961, Şcoala din Vancicăuți a fost școală medie completă. Aici învățau copii din satele vecine: Cerlena, Dranița (Șendreni), Costiceni, Tărăsăuți. Numărul elevilor a crescut. Director în anii 1952-1957 a fost Ricacevski Leonid fiul lui Nicolae.

În 1957 director de şcoală devine prima femee din istoria şcolii, Luciac Daria fiica lui Nicolae, în vârstă de 28 ani. Între timp proiectul noii școli „migrează” la Costiceni, din 1961 până în 1999 elevii din Vancicăuți terminau treapta III (școala completă) la Costiceni... În 1961 director devine soţul ei, Luciac Aurel fiul lui Teodor. La 27 iunie 1968, după o boală îndelungată a plecat din viaţă la vârsta de 39 de ani, Luciac Daria. 25 de ani (1961-1986), un record pentru şcoală director a fost Luciac Aurel fiul lui Teodor.

În perioada sovietică s-au construit: casa de cultură pentru 560 locuri, bibliotecă, punctul medical, gradinița pentru copii, magazinul central ș.a.

În anii 1986-1995, director a devenit Cucerevâi Valerii fiul lui Sergiu.

Din anul 1991, satul Vancicăuții Mari face parte din raionul Noua Suliță, regiunea Cernăuți, din cadrul Ucrainei independente.

În decembrie 1995, Cucerevâi Valerii fiul lui Sergiu devine şef a Secției raionale de învățământ. Director devine Costin Aleftina (Ana) fiica lui Ion. Ea devine al 14 director în istoria școlii și a 2 femeie director. În anul de învățământ 1999/2000 școala din Vancicăuți devine din nou Școală de Cultură Generală de treapta I-III. Costin Aleftina (Ana) fiica lui Ion a fost director până în ianuarie 2001.

Din anul 2001 director devine Prisacar (Marco) Aliona fiica lui Victor la vârsta de 24 ani. La 8 noiembrie 2001, de hramul satului, înainte de alegerile în parlamentul Ucrainei, și-a deschis ușile sale noua şcoală (400 elevi), construcția căreea a început în 1989. Din păcate, alegerile parlamentare au trecut și școala nu este terminată nici în prezent, iar în perioada de încălzire, rareori temperatura din clase se ridică peste +15˚ C...

Conform recensământului populaţie din 1930 numărul locuitorilor satului Vancicăuții Mari era de 2.745, satului Vancicăuții Mici era de 853 locuitori, cătunului Vancineț era de 315 locuitori, iar conform recensământului populaţiei din 1989 numărul locuitorilor satului Vancicăuții Mari era de – 2.738 locuitori, cătunului Vancineț era de 344 locuitori (dintre care 1 „român” și 119 „moldoveni”).

Conform recensământului din 2001, majoritatea populației comunei Vancicăuții Mari era vorbitoare de română (88,97%), existând în minoritate și vorbitori de ucraineană (9,99%), alte limbi (0,96%). [5] În prezent, satul conform datelor statistice are o populație de 2.710 locuitori, dintre care mulți tăiesc și lucrează în statele Europei de Vest: Italia, Spania, Portugalia, Franța ș.a.

În anul de învățământ 2006/2007 directoarea Prisacari (Marco) Aliona a lui Victor a deschis prima clasă cu limba de predare ucraineană cu literația B. Apoi a fost închisă școala primară cu limba de predare ucraineană din Vancineț - cătun din Vancicăuții Mari. Următoarele clase ucrainene erau cu litera A.

În anul de învățământ 2008/2009 a fost deschisă numai o clasă 1, cu limba de predare ucraineană de (18 elevi).

În anul de învățământ 2015/2016 elevii clasei 1 A cu limba de predare română, au început să studieze prima limbă străină – limba engleză (până atuci prima limbă străină era numai – limba franceză).

În anul de învățământ 2017/2018 au fost unite clasa 7 A cu limba de predare ucraineană și clasa 7 B cu limba de predare română, astfel s-a format clasa 8 cu limba de predare ucraineană.

În anul de învățământ 2018/2019 au fost unite clasa 4 A cu limba de predare ucraineană și clasa 4 B cu limba de predare română, astfel s-a format clasa 5 cu limba de predare ucraineană. În 2018/2019 din clasele 9 A cu limba de predare ucraineană și 9 B cu limba de predare română – a fost formată clasa 10 cu limba de predare ucraineană. În 2018/2019 s-a format numai o clasă 1 cu limba de predare ucraineană 18 elevi.

În prezent în Școala de Cultură Generală de treapta I-III Vancicăuți există 17 clase, dintre care clasele 2 A, 3 A, 4 A, 6 B, 7 B, 8 B (42 elevi cu limba de predare română), iar clasele 1, 2 B, 3 B, 4 B, 6 A, 7 A, 8 A, 9, 10, 11 (161 elevi cu limba de predare ucraineană)...

Pe 30 iunie 2019 în comuna Vancicăuți din regiunea Cernăuți, formată din satele Vancicăuți, Costiceni și Cerlena, cu o populație de 8.600 persoane, preponderent etnici români, au avut loc alegeri locale.
A fost ales primarul comunei Vladimir Lupoi și următorii deputați:
1 Andrei Cucu

2 Eugenia Râbac

3 Dumitru Târsâna

4 Denis Saca

5 Ghenadie Gligor

6 Tatiana Ogranovici

7 Eduard Ogranovici

8 Radu Uncu

9 Vasile Prisacari

10 Liliana Lunga

11 Vasile Dogolici

12 Artur Bilic

13 Victor Botgros

14 Valentina Chitar

15 Vladimir Dogolici

16 Ion Cârstea

17 Donat Pașalâc

18 Călin Pascar

19 Marin Chiriac

20 Valentin Focșa

21 Valeriu Știrbu

22 Miroslav Misiura

23 Leonid Scacun

24 Trofim Focșa

25 Iurie Bezrodnâi

26 Sergiu Rurac

Surse și literatură:

1. Lucian Predescu - Enciclopedia României(Ed. Cugetarea – Georgescu Delafras, București, 1940), p. 563

2. Viața Basarabiei nr. 3/martie 1933 -Regiunile naturale dintre Prut și Nistru (articol de T. Porucic)

3. Florin Constantiniu - O istorie sinceră a poporului român (Ed. Univers Enciclopedic, București, 2002), p. 340-353

4. Ion Popescu, Constantin Ungureanu Românii din Ucraina între trecut și viitor. Ed.a 3-a, rev. – Oradea: Primus, 2010

5. „Rezultatele recensământului din 2001 cu structura lingvistică a regiunii Cernăuți pe localități”. Institutul Național de Statistică al Ucrainei. Accesat în 25 august 2014.

6. Land: Territorium der heutigen Republik Moldau, 1930 Teil Rumäniens - Bezeichnung: Die registrierte Wohnbevölkerung nach Nationalität und Muttersprache 1930 - Bezirk Hotin

7. Pavel Delion Folclor muzical din zona Vancicăuți - Cernăuți Ion N. Kiriak Microbiografie. Iași: Graphix, 1994

8. Ion Chilaru Cinstire plugarului. Ujgorod: Carpați, 1968

9. Історія міст і сіл УРСР. Чернівецька область. Київ. Головна редакція УРЕ АН УРСР, 1969 р.

10. Буковина. Історичний нарис. Під ред. С.С. Костишина. Чернівці, 1998 р.

11. Драгнев Д., Пуріч Ш. та ін. З історії рідного краю. Чернівці, 2002 р.

12. Федорак В., Черкач Н. Історія рідного краю. Чернівці, 2001 р.

13. 28 червня 1940: погляд через 60 років під ред. Ботушанського В.М., Чернівці: Прут 2000 р.

14. Levit I. Republica Moldovenească (noiembrie 1917- noiembrie 1918), Chişinău: Universul 2003.

15. Stati V. Istoria Moldovei Chişinău Vivar – Editor 2002.

16. Materiale din arhiva de stat Cernăuţi.

17. Documente, fotografii, amintiri colectate, Wikipedia.

Mai multe pe:

https://t.me/vancicautimari https://www.youtube.com/c/vancicauti https://www.instagram.com/vancicautii_mari/ https://vancicauti.blogspot.com https://www.facebook.com/pg/vancicautiimari/posts/ https://www.facebook.com/groups/vancicauti https://www.facebook.com/Vancicauti https://rutube.ru/channel/23542441/ https://ok.ru/profile/574857646514 https://vk.com/vancicauti https://twitter.com/Vancicauti https://plus.google.com/b/100377650940137676987

Ion Nichita Chiriac

Născut la 6 ianuarie 1893, decedat la 2 iulie 1986, în satul Vancicăuți, regiunea Cernăuți, din parinți Nichita și Axenia, țărani agricultori săraci, Ion N. Chiriac a fost un mare muzician, dirijor și excelent rapsod popular de pe Valea Prutului.

La vârsta de 4 ani, micuțul Ionică era un fel de copil-minune al satului. Cânta cu tatăl său la două voci; băiatul intona perfect vocea a doua la interval de terță. La cinci ani, citea curent din toate cărțile școlare, iar la șapte ani scria într-o caligrafie ce uimea pe toți din jur. În anul 1906, s-a dus singur la școală, iar în anul școlar viitor a continuat școala după sărbătoririle Crăciunului, așa că, într-un an și jumătate, a terminat cursurile școlii primare cu media maximă și diplomă de merit. Tot în același timp, a învățat să cânte din fluier, devenind punct de atracție și admirație la petreceri, nunți, cumetrii.

Încă din copilărie, Ion Chiriac a fost puternic influențat de cântecul popular românesc și, mai ales, de cel instrumental pe care îl practica cu multă pasiune. În felul acesta, și-a însușit tot repertoriul muzicii din sat, condus de Gheorghe Cruțu, violonist, tatăl sau cobzar și violonist și Ionică Chiriac, toboșar. Cu acest taraf a cântat la toate ocaziile din satul natal, ba chiar această formație a fost invitată să cânte și în satele vecine, la nunți, cumetrii, hore etc.

O deosebită influență asupra dezvoltării sensibilității muzicale tânărului Ionică, a avut mai ales corul bărbătesc din sat care, cu regularitate, în fiecare duminică sau zi de sărbătoare, cânta la biserică. Fiind dotat de la natură cu fină sensibilitate și fidelă memorie muzicală, el și-a însușit un bogat și variat repertoriu de cântece tradiționale de pe Valea Prutului. A participat la clăci, șezători, la prășit, secerat, desfăcat, a ascultat cum cântă femeile la spălat rufe, la ghilit pânza, când coseau, torceau, depănau sau legănau copii.

Toate acestea au contribuit la formarea lui Ion Chiriac ca minunat rapsod, reprezentant de seamă al cântecului popular de pe meleagurile respective.

La vârsta adolescenței, a învățat să cânte pe note, de la Axente Prisecaru, dirijorul corului bisericesc de pe vremuri.

Pentru a-și asigura existența, s-a angajat copist la judecătoria din Noua Suliță.

În anul 1910, a intrat la școala medie de doi ani din localitatea Zarojani, pe care a absolvit-o într-un an (1911), cu media maxima și diplomă de merit. După absolvirea acestei școli, s-a prezentat la examenul de admitere și a reușit să se înscrie la Seminarul pedagogic din Soroca. Nu a putut urma cursurile, deoarece a fost chemat în armată și seminarul nu dădea amânare decât pentru un an școlar.

Întorcându-se în sat, în anul 1912, a înființat corul bisericesc mixt.

În anul 1912, în satul Vancicăuți exista cor bisericesc format din bărbați, oameni căsătoriți. Corul bărbătesc era condus de Axente Prisecaru, dirijor talentat, care împreună cu Nichita Chiriac împărțeau funcția de cântăreț bisericesc. Repetițiile corului se făceau, cu rândul, pe la casele coriștilor.

Acest cor a avut deosebită importanță în educarea enoriașilor în aceea ce privește dezvoltarea și desăvârșirea sentimentului religios de pe o parte, iar pe de altă parte a avut rol esențial în pregătirea bazei psihologice pentru înființarea și dezvoltarea corului mixt care va continua activitatea la un nivel superior.

Această pregătire psihică a ușurat activitatea lui Ion Chiriac de a înființa, instrui și conduce noul cor de factură mixtă. În timpul zilei, ocupa funcția de vânzător la cooperativa de consum din sat, iar seara făcea repetiții la cor. În această perioadă, ca autodidact, a studiat vioara, trompeta, clarinetul, flautul, acordeonul, chitara, mandolina, limba franceză, engleză, germană, rusă. Așa de bine cunoștea aceste limbi încât, după anul 1930, dădea lecții și medita elevii de la diferite licee, care rămâneau corigenți și pentru a promova clasa erau obligați să dea examen.

Serviciul militar l-a satisfăcut ca subdirijor la orchestra regimentului.

Întorcându-se în sat (1919), a continuat cu organizarea și instruirea corului mixt, iar pe de altă parte a înființat orchestra populară din sat, cu care a cântat la nunți, petreceri, hramuri, etc. Între timp, s-a angajat ca agent fiscal, fiind avansat, în scurt timp, ca perceptor și apoi inspector la finanțe.

În anul 1926, Ion Chiriac a fost ales primar, când, cu sprijinul și la îndemnul său, în sat s-a construit al doilea local de școală cu patru săli de clasă, sala de bibliotecă, sala pentru atelier școlar, cancelarie, cel mai frumos edificiu de pe Valea Prutului din acea perioadă, care din păcate...

Între timp Ioan Chiriac a îndeplinit funcția de contabil la cooperativa din sat și la Banca populară. În anul 1929, a fost reales iarăși primar. Dar nemulțumit de slujbele și funcțiile pe care le-a îndeplinit, care, de fapt, nu-i aduceau satisfacții artistice, în anul 1930 a ocupat postul de cântăreț la biserica din sat, când s-a dedicat cu deosebită pasiune și abnegație muzicii. Corul mixt a fost reorganizat și completat cu cei mai talentați, devotați și apropiați săteni.

Repetițiile se făceau separat, pe voci, iar concomitent cu studierea partiturii, membrii corului au fost inițiați în citirea, intonarea notelor și teoria muzicii.

Fiecare corist în parte și-a dezvoltat deprinderi vocale de interpretare la nivel de solist. La repetiții se practica cântarea individuală, în duet, trio și cvartet. În felul acesta, datorită nivelului superior de interpretare, slujbele religioase erau adevărate concerte de muzică bisericească. Popularitatea corului și a dirijorului său devenise remarcabilă.

Între timp, dirijorul Ion Chiriac a predat ore de muzică la mulți tineri din sat, pe care i-a inițiat în descifrarea partiturilor și le-a format deprinderi de a cânta la diferite instrumente.

Simultan cu muzica religioasa, corul și-a însușit un variat și bogat repertoriu de piese din muzica universală, națională și prelucrări de muzică populară românească.

Corul a organizat multe turnee în diferite sate și unele localitate mai însemnate ca Hotin, Lipcani, Cernăuți, Noua Suliță etc.

Remarcam turneele organizate în fiecare vară în satele din județul Botoșani: Hudești, Alba, Darabani, Havârna, Paltiniș, Victoria și altele.

Trebuie de menționat faptul că în toate localitățile, concertele erau organizate în două etape: partea întâi se desfășura la biserică, prin interpretarea răspunsurilor liturgice, încheindu-se cu un concert religios, iar partea a doua, pe scena Căminului cultural, unde se interpretau cântece din repertoriul universal, național și local.

Cu ocazia concertelor organizate în alte localități, cântecele populare locale au produs cele mai vii aprecieri, unele, la cerere, interpretate de mai multe ori, au fost însușite de diferiți interpreți din satele respective.

De altfel, cântecele populare au călătorit spontan și în mod permanent pe ambele maluri ale Prutului. Gospodinele se întâlneau la ghilit pânza, bărbații scoteau piatra din Prut pentru confecționat sobe, fântâni, veneau cu cirezile de vite și turmele de oi la adăpat, iar în timpul repaosului se întâlneau, cântau și își împrumutau unii de la alții cântece intonate cu vocea sau cu fluierul.

Amintim ca țăranii din localitatea Vancicauți arendau sau lucrau în parte pământul arabil pe moșiile boierilor Ciolac și Frank din Hudești și Alba, județul Botoșani. Oamenii de pe ambele maluri ale Prutului se vizitau la hramuri și se înrudeau prin căsătorii.

Feciorii din Vancicauți se căsătoreau cu fete din Alba, Hudești sau alte sate și invers. Alta forma de împrietenire și trai în buna înțelegere și colaborare erau cumetriile. Oamenii de pe o parte și alta a Prutului își botezau copii, unii la alții, prilej de petrecere și adâncire a prieteniilor.

În perioada sărbătorilor de iarnă, colindătorii din localitatea Baranca, Hudești, inundau satul Vancicăuți cu urături și colinde care de care mai frumoase și mai interesante.

În cadrul concursurilor de coruri sătești, organizate în zilele de 7-8 iunie 1938 de către Fundația Culturală Principele Carol, la București, corul din Vancicăuți, dirijat de Ion Chiriac, a interpretat cântece populare locale, armonizate simplu și natural, obținând premiul 1.

După concert, dirijorul Ion Chiriac a fost invitat de către profesorul G. Breazul acasă, pe strada Principesa Elena nr. 36. Invitația nu a fost onorată, deoarece coriștii se grăbeau să meargă acasă la prășitul porumbului și a sfeclei de zahăr, care era în toi, temându-se să nu scape aceste culturi „în buruieni”, iar dirijorul lor nu se putea despărți de membrii corului.

În afara de concurs, corul a interpretat piese din repertoriul local, la Ateneul Român, Arenele Române și Radio.

La data de 8 iunie 1939, ansamblul coral a cântat la Radio București și Ateneul Român, zece cântece din creația românească. La data de 21 mai 1939, corul din Vancicăuți a participat la Festivalul corurilor ce s-a desfășurat la Hotin.

În anul 1940, dirijorul Ion Chiriac a fost asaltat de nenumărate scrisori din toată România prin care i se solicitau partituri cu cântece locale. Astfel de scrisori au venit de la Oradea, Alba Iulia, Timișoara, Bacău, Constanța, Roman, Buzău și multe alte localități.

Corul și dirijorul său fiind cunoscuți în toată țara, erau invitați sa dea răspunsuri liturgice și să organizeze spectacole în diferite localități.

Datorita bogatei, multiplei și fructuoasei activități cultural-artistice desfășurata de cor, îndrumat cu competența și pasiune de către dirijorul Ion Chiriac, satul Vancicauți s-a detașat apreciabil față de celelalte sate în privința numărului și calității intelectualilor pe care i-a dat țării în perioada dintre cele două războaie mondiale.

În anul 1942, Ion Chiriac a obținut diploma de absolvire a seminarului de patru ani pentru cântăreți bisericești.

În anul 1945, la Cernăuți, dascălul Ion Chiriac a fost hirotonisit preot, ocupând parohia Vancicăuți, unde a slujit până la 1 iulie 1979 când a fost pensionat.

În acest timp, corul a continuat să participe la liturghie, fiind dirijat de un ucenic, iar în concertele publice din localitate și cele din turneu corul a fost dirijat de preotul Ioan Chiriac.

Pavel Delion

Călin Alupi (n. 20 iulie 1906, Vancicăuții Mari, judeţul Hotin, Basarabia – d. 19 septembrie 1988, Iași) a fost un desenator și pictor, reprezentant de seamă al postimpresionismului românesc.

Fiul țăranilor săraci din Basarabia Teodor Alupi și Antonina, Călin Alupi va păstra din copilăria și adolescența sa o dragoste profundă pentru natură și un atașament particular pentru oamenii și lucrurile simple, care vor marca întreaga sa operă.

Tragic, Călin și-a pierdut tatăl în 1917, când Teodor a murit în Galiția, în timp ce se lupta ca soldat al armatei imperiale ruse în Primul Război Mondial.

Cu toate că nimic nu-l predestina picturei, în 1919, vocația lui se manifestă spontan la 13 ani, când intră la Școala normală din Șendriceni - Dorohoi, Județul Botoșani. Profesorul său Nicolae Popovici Lespezi îi descoperi talentul și-l îndrumă. Desenul, a devenit rapid unul dintre subiectele favorite ale adolescentului. După șase ani la școală, pasiunea pentru artă și talentul său de artist au crescut.

Intră în 1925 la Academia de Belle Arte din Iași, avându-l ca profesor pe Ștefan Dimitrescu, care a predat pictura, iar Jean Cosmovici, a predat desenul. Pentru a-și plăti drumul, Alupi a lucrat în biblioteca școlară, dar încă s-a realizat cu succes în calitate de artist aspirant, câștigând atât grantul Schiller al academiei, cât și premiul de la Grigorovici. Între anii 1925 și 1926, Călin Alupi a fost student la Școla de Ofițeri de Rezervă din Bacău.

Alupi a absolvit Academia de Belle Arte din Iași în 1932 cu onoruri înalte în pictură. În anul următor își expune lucrările la expoziție de artă moldovenească desfășurat la Iași, iar în 1934 a avut loc prima expoziție personală la Iași. Cu toate că sărăcia nu-l părăsi niciodată, primii ani sunt marcați de o mizerie crudă. Trăiește în locuințe salubre și nu subzistă decât datorită unei slabe burse și a unui post de custode a Pinacotecei, obținut prin Ștefan Dimitrescu.

Începând din 1933, participă la diverse expoziții de grup și personale, iar după doi ani este numit profesor suplinitor la Școala normală din Șendriceni. Când Nicolae Tonitza începe pictura schitului Durău, îl ia printre ucenicii săi, alături de Corneliu Baba și Mihai Cămăruț.

În 1940, cariera sa promițătoare este curmată brusc fiind mobilizat și trimis pe front; va face tot războiul în linea I în condiții extreme de supraviețuire, cu sarcina de a desena pozițiile inamice. La armistițiu, se întoarce de la Odesa (pe jos), cu sechele grave: a contractat un ulcer la stomac și piatră le rinichi care-l vor împiedica, de acum înainte, să urmeze o carieră continuă (va îndura în total zece operații până la moarte). Descoperă cu amărăciune că aproape toate tablourile i-au dispărut, distruse sau furate în timpul războiului.

În anul 1945 locotenentul în rezervă Călin Alupi este decorat cu ordinul „Coroana României” cu spade în Gradul de Cavaler cu panglica de „Virtute Militară”. Decorarea sa pentru merite deosebite de arme este menţionată în Monitorul Oficial din 7 aprilie 1945.

În 1947, devine profesor la Academia de Belle Arte din Iași. Se căsătorește cu Sanda Constantinescu Ballif, cu care va avea o fiică în 1950, Antonina Alupi, astăzi pictoriță și profesoară de desen la Paris.

În 1954, Belle Artele din Iași se desființează; se stabilește atunci în București cu familia sa. Este profesor la Școala medie de arte plastice din București, până în 1963, când Institutul pedagogic din Iași (fostul Belle Arte) își redeschide porțiile, și se întoarce ca profesor. După ce iese la pensie, în 1968, se întoarce în capitală unde mai stă doisprezece ani. Din 1980, revine definitiv la Iași, unde va trăi cu soția până la sfârșit.

În decursul vieții sale, expozițiile s-au succedat la interval de doi sau trei ani: în România mai ales (Saloanele interregionale de arte plastice din Iași, Expozițiile anuale de grafică din București, Expoziții personale, etc.), dar a participat și la expoziții internaționale (Sofia în 1954, și Varșovia în 1955), a avut expoziții personale în Italia (Roma și Trieste, în 1971) și Franța (Paris și Saint-Germain-en-Laye, în 1979). Nefiind un carierist, nu încercă niciodată să-și promoveze opera executând comenzi pentru Partid, ceea ce explică faptul că fu ținut deoparte, el însuși, de altfel, preocupându-se puțin de reușita socială.

Desenator remarcabil, tablourile sale se recunosc prin tușa lor precisă și virilă. Subiecte adeseori simple, și totdeauna extrase din realitate, ilustrează o înțelegere în profunzime a naturii umane, a peisajelor românești și a oamenilor umili, de care era apropiat (Moș Androne, 1972). Picta repede și avea darul de a comunica emoția spontană resimțită în contact cu motivul. Este în ziua de astăzi considerat ca unul din cei mai importanți reprezentanți al post-impresionismului românesc.

Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83lin_Alupi

Serafim Saka (ortografiat și Saca) născut la 16 martie 1935, în comuna Vancicăuții Mari, plasa Lipcani, județul Hotin, Regatul României, azi satul Vancicăuți, raionul Noua Suliță, regiunea Cernăuți, Ucraina - decedat la 20 mai 2011, Chișinău, a fost un scriitor român din Republica Moldova.

Fiul Mariei (născută Bordeianu) şi al lui Teodor Saca, de mic rămâne orfan de ambii părinţi. Tatăl cade în august 1944 în război, iar mama moare de tifos în 1945. Va fi crescut de un unchi, apoi de bunica paternă. Face şcoala primară şi medie în satul natal (1942-1952) şi lucrează, după absolvirea în 1953 a unor „cursuri de vară” la Institutul Şcolilor din Cernăuţi, ca învăţător de matematică la şcoala din Forosna, raionul Noua Suliță.

În 1954 intră la Facultatea de Istorie şi Filologie a Institutului Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, pe care o va termina în 1959. Devine redactor la cotidianul „Tinerimea Moldovei”, un timp este şomer, apoi pleacă „la pământurile de ţelină” din Kazahstan, ca reporter al aceluiaşi ziar, care acum apărea şi în limba rusă.

După debutul, cu aforisme, în „Tinerimea Moldovei” (1956), îi apar numeroase articole, note critice, intervenţii polemice în „Cultura”, „Nistru”, „Literatura şi arta” etc. Scrie proză (romane, povestiri, nuvele), scenarii de teatru şi cinematografice.

Între 1965 şi 1967 urmează, la Moscova, Cursurile Superioare de Cinematografie, secţia de scenarişti; se împrieteneşte cu dramaturgul Aleksandr Vampilov, din ale cărui piese va traduce. Lucrează la studioul Moldova-film, fiind autor de scenarii şi realizator de filme documentare, iar din 1970 se angajează ca redactor la revista „Nistru”.

Microromanul „Întoarcerea noastră de-o clipă” (1966), criticat de autorităţi, a rămas tipărit doar în „Nistru”. Devine membru al Uniunii Scriitorilor în 1966. Debutează editorial cu culegerea de nuvele „Era târziu” (1968). Însă trebuie de menţionat că cei din regiunea Cernăuți nu erau priviţi cu ochi buni de către „responsabilii de cenzură”. Cartea s-a numărat printre multe alte lucrări supuse unor critici drastice, de aceea următoarea carte a văzut lumina tiparului abia în 1972. Urmează romanul „Vămile”, Editura „Cartea Moldoveneasca”, apărut şi la Bucureşti, 1990, care a fost şi el atacat de critica angajată.

Datorită experienţei acumulate în calitate de redactor, a reuşit să elaboreze un stil al său original al intervievatorului. Dialogurile lui cu scriitori, actori, politicieni de vază, dar şi muncitorii de la fabrici și cu colhoznicii conțineau detalii interzise până atunci, iar cititorul era nerăbdător să citească anume aceste detalii.

La Moscova în editura „Sovietskii pisateli”, apare în 1975 volumul de proză „Za stolom molceania” („La masa tăcerii”).Odată cu publicarea cărții sale de interviuri „Aici și acum”, (1976), Secția Propagandă şi Agitaţie a Comitetului Central al Partidului Comunist al RSSM a rămas dezorientată. După apariţia acestei cărţi urmează ani de interdicţie literară şi un lung exil artistic în sine.

Scriitorul este lăsat doar sa traducă (a tradus piese din marii dramaturgi ruşi si sovietici: A. Ostrovski, M. Gorki, V. Vişnevski, V. Şukşin, A. Vampilov ş.a.) − singura sursă de existenţă pâna la venirea la putere a lui M. Gorbaciov.

În 1986 participă, în calitate de invitat, la congresul Uniunii Scriitorilor din URSS, unde s-a încercat, fără succes, reformarea instituţiei. Ales secretar, în 1987, al Uniunii Scriitorilor din Moldova, după un an demisionează, fiind în dezacord cu linia oficială.

În 1987 vede lumina tiparului romanul „Linia de plutire”, (1987; 1989 – Moscova; editat și de „Cartea Romaneasca” 1994 – Bucureşti. În acelaşi 1987 apare „Pentru tine bat”, cartea bilanţului ziaristic, pentru care scriitorului i se acordă Premiul de Stat (1994).

Lipsit ani buni de dreptul de a ieşi din țară, în 1990 face o călătorie lungă prin opt ţări ale Mediteranei − Turcia, Grecia, Italia, Franţa, Egipt, Malta, Cipru, Israel − din care se întoarce cu o carte de reflecţii de călătorie – „Orbirea” − publicată parţial în decursul anului 1993 în săptămânalul „Literatura şi arta”.

Doi ani − 1992-1994, stă la Iaşi unde − susţinut de autori şi editori din România − înfiinţează Editura „Meridianul 28”, pregătind cărţi pentru întreg arealul românesc pe care le editează (parţial) la Chișinău şi Bucureşti.

În 1995 apare volumul „Basarabia în Gulag”, cartea basarabenilor (azi cetăţeni ai României şi Republicii Moldova), trecuţi prin GULAG-ul stalinist, dar şi prin cel românesc. Dintre piesele lui Serafim Saca „Această copilărie îndepărtată” (1975), „Omul a doua zi” şi „Prologul” (coautor – Valeriu Matei, 1988) au fost puse în scenă de teatre din Chişinău.

A fost redactor la „Tinerimea Moldovei”, „Cultura”, „Nistru”, director cultural la una dintre primele firme cooperatiste basarabene „Valeologia” (1991-1993), iniţiază diverse proiecte culturale. Este ales preşedinte al secţiei din Republica Moldova a PEN-Clubului (1994-1998) şi numit, pentru câteva luni, director artistic (1995), apoi consilier (1999) la Uniunea Scriitorilor, a colaborat cu Academia de Științe a Moldovei. Este Maestru în Arta şi a fost distins cu Premiul de Stat din 1994, cu Ordinul „Gloria Muncii” în 1996, Ordinul Republicii în 2010.

Serafim Buzilă (17.07.1937–24.09.1998) – compozitor, membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din Republica Moldova, autorul lucrărilor simfonice, camerale, vocale, a enciclopediilor şi antologiilor de muzică tipărită. Membru al Uniunii Compozitorilor (1970) şi al Uniunii Jurnaliştilor (1984) din Moldova. Maestru emerit al Artei (1991).

Născut la data de 17 iulie 1937 în s. Vancicăuți, regiunea Cernăuți. A absolvit Facultatea de filologie română-germană a Universității din Cernăuți (1959). Studii muzicale a făcut la Colegiul „Ștefan Neaga” și la Institutul de Arte „G. Musicescu” din Chișinău (clasa profesorului S. Lobel).

Din 1959 este redactor muzical la Comitetul de Stat pentru televiziune și radiodifuziune. Majoritatea creațiilor maestrului Buzilă sunt inspirate din folclorul muzical național.

Compozitorul Serafim Buzilă a scris lucrări vocal-simfonice (Cânta-ți privighetori, Pământ matern), lucrări simfonice: concert pentru vioară și orchestră, simfonie în do major, inspirată din Scrisorile lui Eminescu, simfonie pentru orgă, lucrări camerale (piese pentru pian, patru cvartete de coarde, sonate instrumentale, oratoriul „Constelația” pe versuri de E. Bucov, A. Lupan, A. Cibotaru, P. Darie, A. Negriș), muzică corală (Revedere, Pe drumul meu, pe drumul tău, Struguraș), cântece de estradă (Cântec nou, Ascultă iubirea cum vine, Aici pe pământ, Brumărel cu fire albe, Cea mai frumoasă noapte), cântece pentru copii (Clopoțelul iernii, primăvara pe plai, Hora florilor, La mare, Ciasornicarul, Fulg de nea) majoritatea pe versurile marilor scriitori români M. Eminescu, Gr. Vieru, P. Cărare, P. Zadnipru, A. Ciocanu.
A publicat studii despre Ciprian Porumbescu, Titus Cerne, Grigore Ventura, articole lexicografice în enciclopediile Literatura şi Arta Moldovei (Chişinău, 1986) şi Dicţionarul Enciclopedic Moldovenesc (Chişinău, 1989), şi mai multe articole în presa din Moldova.

Vă prezentăm câteva ediţii în care Serafim Bizilă a semnat ca compozitor, ca muzicolog, ca alcătuitor:

Buzilă, Serafim. Interpreţi din Moldova: lexicon encicl.: (1460-1960) / Serafim Buzilă. – Chişinău: Editura ARC, 1996. – 461 p.;

Femei din Moldova: Enciclopedie. – Chişinău: Muzeum, 2000.- 312p.;

Buzilă, Serafim. Cântece şi romanţe / Serafim Buzilă. – Chişinău: Literatura artistică, 1981. – 64 p.;

Buzilă, Serafim. Graiul neamului: (pagini de muzică corală naţională) / Serafim Buzilă. – Ch.: Hyperion, 1992. – 346 p.: n. muz.;

Buzilă, Serafim. Mări de flori/ Alcătuitor: Serafim Buzilă. – Chişinău:

Sonata pentru vioară şi orchestră: Op. 13: reducţie pentru vioară şi pian [Note] / Serafim Buzilă. – Chişinău: Ruxanda, 1998. – 48 p.

Surse bibliografice:

1. Buzilă, Serafim. Interpreţi din Moldova: Lexicon enciclopedic (1460 – 1960) / Serafim Buzilă; cop.: Mihai Bacinschi. – Ch. : ARC, 1996 (F.E.-P. „Tipogr. Centrală”). – 476 p.: fot.

2. Buzilă, Serafim. Enciclopedia interpreţilor din Moldova / Serafim Buzilă; cop.: Mihai Bacinschi. – Ed. a II-a, rev. şi adăug. – Ch. : ARC, Museum, 1999. – 500 p.

3. Cocearova, G., Melnic, V. Armonia: manual. Vol. 1: Teoria armoniei. Chişinău: Museum, 2001.

4. Mironenco, E. Concertul instrumental în creaţia componistică din Moldova. In: Arta Muzicală din Republica Moldova: Istorie şi modernitate. Chişinău, 2009, рp. 703–732.

5. Aspecte interpretative ale Rondoului pentru vioară şi pian de S. Buzilă. In: Academia demuzică, teatru și arte plastice. Anuar ştiinţific: muzică, teatru, arte plastice, 2010. Chişinău, 2011, pp. 54–56.