Călin Alupi (n. 20 iulie 1906, Vancicăuții
Mari, judeţul Hotin, Basarabia – d. 19 septembrie 1988, Iași) a fost un
desenator și pictor, reprezentant de seamă al postimpresionismului românesc.
Fiul
țăranilor săraci din Basarabia Teodor Alupi și Antonina, Călin Alupi va păstra
din copilăria și adolescența sa o dragoste profundă pentru natură și un
atașament particular pentru oamenii și lucrurile simple, care vor marca întreaga
sa operă.
Tragic, Călin și-a pierdut tatăl în 1917, când
Teodor a murit în Galiția, în timp ce se lupta ca soldat al armatei imperiale
ruse în Primul Război Mondial.
Cu
toate că nimic nu-l predestina picturei, în 1919, vocația lui se manifestă
spontan la 13 ani, când intră la Școala normală din Șendriceni - Dorohoi,
Județul Botoșani. Profesorul său Nicolae Popovici Lespezi îi descoperi talentul
și-l îndrumă. Desenul, a devenit rapid unul dintre subiectele favorite ale
adolescentului. După șase ani la școală, pasiunea pentru artă și talentul său
de artist au crescut.
Intră în 1925 la Academia de Belle Arte din
Iași, avându-l ca profesor pe Ștefan Dimitrescu, care a predat pictura, iar
Jean Cosmovici, a predat desenul. Pentru a-și plăti drumul, Alupi a lucrat în
biblioteca școlară, dar încă s-a realizat cu succes în calitate de artist
aspirant, câștigând atât grantul Schiller al academiei, cât și premiul de la
Grigorovici. Între anii 1925 și 1926, Călin Alupi a fost student la Școla de
Ofițeri de Rezervă din Bacău.
Alupi a absolvit Academia de Belle Arte din
Iași în 1932 cu onoruri înalte în pictură. În anul următor își expune lucrările
la expoziție de artă moldovenească desfășurat la Iași, iar în 1934 a avut loc
prima expoziție personală la Iași. Cu toate că sărăcia nu-l părăsi niciodată,
primii ani sunt marcați de o mizerie crudă. Trăiește în locuințe salubre și nu
subzistă decât datorită unei slabe burse și a unui post de custode a
Pinacotecei, obținut prin Ștefan Dimitrescu.
Începând din 1933, participă la diverse
expoziții de grup și personale, iar după doi ani este numit profesor suplinitor
la Școala normală din Șendriceni. Când Nicolae Tonitza începe pictura schitului
Durău, îl ia printre ucenicii săi, alături de Corneliu Baba și Mihai Cămăruț.
În
1940, cariera sa promițătoare este curmată brusc fiind mobilizat și trimis pe
front; va face tot războiul în linea I în condiții extreme de supraviețuire, cu
sarcina de a desena pozițiile inamice. La armistițiu, se întoarce de la Odesa
(pe jos), cu sechele grave: a contractat un ulcer la stomac și piatră le
rinichi care-l vor împiedica, de acum înainte, să urmeze o carieră continuă (va
îndura în total zece operații până la moarte). Descoperă cu amărăciune că aproape
toate tablourile i-au dispărut, distruse sau furate în timpul războiului.
În
anul 1945 locotenentul în rezervă Călin Alupi este decorat cu ordinul „Coroana
României” cu spade în Gradul de Cavaler cu panglica de „Virtute Militară”.
Decorarea sa pentru merite deosebite de arme este menţionată în Monitorul
Oficial din 7 aprilie 1945.
În
1947, devine profesor la Academia de Belle Arte din Iași. Se căsătorește cu
Sanda Constantinescu Ballif, cu care va avea o fiică în 1950, Antonina Alupi,
astăzi pictoriță și profesoară de desen la Paris.
În 1954, Belle Artele din Iași se
desființează; se stabilește atunci în București cu familia sa. Este profesor la
Școala medie de arte plastice din București, până în 1963, când Institutul
pedagogic din Iași (fostul Belle Arte) își redeschide porțiile, și se întoarce
ca profesor. După ce iese la pensie, în 1968, se întoarce în capitală unde mai
stă doisprezece ani. Din 1980, revine definitiv la Iași, unde va trăi cu soția
până la sfârșit.
În
decursul vieții sale, expozițiile s-au succedat la interval de doi sau trei
ani: în România mai ales (Saloanele interregionale de arte plastice din Iași,
Expozițiile anuale de grafică din București, Expoziții personale, etc.), dar a
participat și la expoziții internaționale (Sofia în 1954, și Varșovia în 1955),
a avut expoziții personale în Italia (Roma și Trieste, în 1971) și Franța
(Paris și Saint-Germain-en-Laye, în 1979). Nefiind un carierist, nu încercă
niciodată să-și promoveze opera executând comenzi pentru Partid, ceea ce
explică faptul că fu ținut deoparte, el însuși, de altfel, preocupându-se puțin
de reușita socială.
Desenator remarcabil, tablourile sale se
recunosc prin tușa lor precisă și virilă. Subiecte adeseori simple, și
totdeauna extrase din realitate, ilustrează o înțelegere în profunzime a
naturii umane, a peisajelor românești și a oamenilor umili, de care era
apropiat (Moș Androne, 1972). Picta repede și avea darul de a comunica emoția
spontană resimțită în contact cu motivul. Este în ziua de astăzi considerat ca
unul din cei mai importanți reprezentanți al post-impresionismului românesc.
Detalii pe:
Comentarii
Trimiteți un comentariu